Adică când smeriți…când infatuați…
Și de aceea drumul nostru este cu vale…și deal…cu deal…și vale…cu ridicări și coborâșuri.
Cât de mari ridicări…ascensiuni duhovnicești?
!!!!
Însă căderile…o, da, căderile…în păcate…sunt multe, grele și rele…
Cel care nu știe logica înaintării duhovnicești…crede că duhovnicia/ sfințenia…nu are iluzii…căderi…rușine…
Ba da, are!
Însă sfințenia nu e suma locurilor în care n-am cedat păcatelor…ci e forța duhovnicească a iubirii pentru Dumnezeu…aceea care nu ne lasă de a pactiza…interior…cu necurăția…cu lipsa de frumusețe.
E dorința, fără răgaz…pentru bucuria cu Dumnezeu.
Nu, nu e o problemă care se înțelege de la sine…parabola de astăzi [Lc. 18, 10-14].
Nu știm ce e smerenia…și nici ce e infatuarea…și lipsa de recunoștință…până nu ne curățim de patimi…până nu privim limpede, profund, în sinele noastre.
Pentru că smerenia nu e părerea smerită despre noi…ca sumă a tuturor greșelilor și neputințelor noastre…după cum infatuarea nu se confundă cu înălțarea minții și cu o părere călduță despre noi înșine.
Pentru a te infatua îți trebuie daruri, harisme mari…pe care să le terfelești…să le calci în picioare…crezând că ți s-au dat numai ție…
Pe când, pentru a te smeri cu adevărat…trebuie să te umpli de mare pocăință…de multe vederi dumnezeiești…de multă sfințenie…ca să înțelegi cât de mic ești tu…pe lângă Dumnezeul slavei.
Și patima infatuării…și harisma smereniei au nevoie de oameni cu mari sporiri duhovnicești și intelectuale…și nu de leneși.
Un om genial…cu scrieri fluviu, cu compoziții muzicale…cu o măiestrie picturală enormă…au motive serioase…reale…de infatuare.
Ei se cred mari…pentru că sunt mari.
Însă încep să se creadă mari la modul negativ…uitând…că măreția artei lor e darul lui Dumnezeu…
Și infatuarea începe din momentul…în care îți asumi…ceea ce nu poți asuma: izvorul artei tale, care e harul lui Dumnezeu.
Când te pui pe tine în locul harului lui Dumnezeu…atunci începe decăderea ta artistică.
La fel, cine se poate infatua, cine se poate înălța cu mintea, cine poate crede lucruri mari despre sine…decât un om duhovnicesc plin de harisme și minuni?
Și acesta e motivul pentru care toți Sfinții lui Dumnezeu au căutat să fie minimalizați, să fie vorbiți de rău sau se vorbeau de rău…tocmai pentru a nu lăsa loc acestei bune păreri despre ei înșiși.
Pentru că buna părere despre tine te face vedetă duhovnicească.
Și vedetismul în materie de viață duhovnicească te face să cauți laude, onoruri, adepți…pe măsură ce o lași, tot mai moale, cu munca teologică, cu asceza, cu curățirea de patimi.
Bineînțeles oamenii te pot aprecia…te pot asculta cu nesaț…te pot publicita.
Problema însă nu stă în ce spun alții despre tine…ci în ceea ce crezi tu despre tine.
Pentru că infatuarea se traduce tocmai prin faptul…că ajungi să crezi că ești altul…decât ești.
Uneori nu poți fugi de laude exagerate…dar, de fiecare dată, poți face acest gest în inima ta: de a nu le accepta.
Pentru că de la a nu le accepta…începe toată coborârea în smerenie…
Și omul care se știe…care își știe și își vede păcatele…patimile…la modul abisal și cu consternare…cu durere…cu jale…nu și le minimalizează…și nu poate fi mințit de nimeni cu o părere „curată”, „parfumată” despre el.
În ce interval ne mișcăm noi atunci?
În intervalul compromisului…al lejerității…al nebătăii de cap.
Închidem ochii pentru că avem nevoie…
Ne gândim că e mai bine…mai ușor…decât mai repede…ca să nu ne îmbolnăvim subit…
Ne spunem că merge și așa…fără schimbări…pentru că și noi suntem greu de urnit spre bine.
Călduți…vorba Apocalipsei.
Suntem călduți…și înceți…
Ne e teamă de prea mult bine…sau de prea mult rău…de aceea nici păcate mari nu avem…nici virtuți mari nu avem.
Însă lenea noastră…lâncezeala noastră…insensibilitatea noastră…sunt cele care ne schimbă, în timp, credința…din ceva viu…în ceva abia respirabil…
Cum ne putem îndrepta…din ce nu ne place că suntem…că am devenit?
Fiecare trebuie să își caute răspunsul la întrebare…stând în fața lui Dumnezeu.
Și, garantez acest lucru: Dumnezeu nu ne lasă fără un răspuns despre noi…despre ce trebuie să facem fiecare dintre noi…dacă problema se pune stringent...pe viață și pe moarte…cu seriozitate bărbătească.
Pentru că bărbăția e virtutea ascetică și a bărbaților și a femeilor…prin care recunoaștem ce suntem…și ce trebuie schimbat în noi. E eroismul sincerității noastre…
Dumnezeu răspunde de fiecare dată…la întrebările ultimative…
De fapt asta și așteaptă Dumnezeu: ca să devenim atât de serioși…încât, într-o clipă…să dorim să tranșăm lucrurile foarte clar.
De fiecare dată când stau înaintea lui Dumnezeu…mă cutremur…
Pentru că mă simt dezarmat…fără nimic…gol cu desăvârșire de vreun lucru bun…
Și de fiecare dată…îndreptarea datorată rămânerii înaintea Lui…înseamnă tot mai multă responsabilitate…o tăioasă responsabilitate…și mai multe proiecte…și mai puțin timp pentru mine…și mai mult, tot mai mult timp pentru El și…pentru statul cu El.
Adică îndreptarea nu e doar pentru azi…ci îndreptarea e pentru fiecare secundă…
Chiar dacă până azi…am făcut multe…am trăit multe…am experiat multe…a nu mai vrea…dintr-o clipă…și mai mult…înseamnă a pierde totul.
De aceea nu contează, vorba Sfântului Pavel, victoriile zilei de ieri…dacă azi, în clipa de față…sunt o „epavă admirabilă”.
Cu ce mă ajută bucuria de ieri…dacă astăzi sunt trist ca un demon?
Ce să fac cu tot ce am spus ieri…dacă azi simt că am început să trăiesc net diferit de ieri?
A mă lăuda cu împliniri, cu bucurii trecute…înseamnă a mă infatua…a mă auto-amăgi că sunt fericit…când eu știu că nu sunt…
De aceea, dacă azi, mâine, peste un an…mă simt gol…mă simt nefericit…neîmplinit…a recunoaște toate acestea în fața lui Dumnezeu înseamnă a avea curajul să privesc…cu ochi plânși…propria mea dramă…propria mea părăsire…
Și, deși e foarte dureros să te vezi așa…eroismul mărturisirii…înseamnă ridicarea din gol…din singurătate.
Vă doresc să ieșiți din mințirea de sine…așa cum coborâți dintr-un tren pe peron!
Gara…vi se va părea o liniște dulce…
Amin!
(Pr. Dorin - Predică la Duminica a 33-a după Rusalii [2012])
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu